Probabil că singurătatea bătrânilor noștri crește precum o iederă pe o casă părăsită, ce încet, încet îi acoperă zidurile, se așterne peste uși și ferestre, trece prin geamurile sparte și străbate odăile prăfuite, care altădată erau înviorate de glasurile și râsetele oamenilor.
Acești bătrâni ai noștri, părinți sau bunici, își ghemuiesc adeseori umbra într=un colț al unei încăperi, într-un ungher strâmt al vieții noastre. Pe măsură ce sunt cuprinși de greutățile și bolile vieții, începem să îi purtăm de ici colo, de la un doctor la altul. Desigur toate acestea pentru că nu ne lasă inima să-i părăsim și să stăm cu mâinile în sân. Avem grijă să își ia medicamentele la timp, le oferim toate condițiile pentru o bătrânețe liniștită.
Trebuie să avem o conștiință liniștită și să ne asigurăm că facem tot ce putem pentru ca ei să se simtă bine, să uite de greutățile vârstei și să ne fim și noi liniștiți că ei sunt în siguranță.
Chiar noi facem tot ce putem pentru ei? Cum putem să îi ajutăm să părăsească cochilia singurătății? Cât timp suntem dispuși să sacrificăm pentru a comunica cu ei, pentru a le oferi atenția de care au nevoie? Dacă continuăm să rămânem importanți pentru ei, cât de importanți au mai rămas ei, pentru noi?
Probabil acum a venit momentul în care trebuie să le arătăm că sunt cei mai importanți pentru noi, deoarece s-au sacrificat o viață întreagă pentru noi, și probabil că acum simt nevoia de afecțiune și doresc să nu fie singuri. Gândiți-vă cum se simt în cazul în care nu îi băgați în seamă și nu le îngrijiți sănătatea. Uneori se simt ca o povară pentru noi, dar gândiți-vă că într-o vreme am fost noi poate o povară pentru ei și că toată dragostea și afecțiunea lor a fost acaparată de noi. Gândiți-vă că fără grija lor și educația primită nu ați fi fost ceea ce sunteți.
Să știți că singurătatea lor e foarte sfioasă și poate chiar generoasă, dar se adâncește tot mai mult cu bolile, slăbiciunea și apropierea morții. Haideți să îi ținem de mână pe bătrânii noștri așa cum ne-au ținut și ei când eram mici, haideți să le fim alături așa cum și ei ne-au fost când am făcut primi pași, chiar dacă pentru ei ar fi ultimii. De ce să nu îi ascultăm cu mare gingășie și să le sorbim fiecare cuvânt, poate chiar pe ultimile, să le arătăm că lumile noastre sunt și vor rămâne mereu strâns legate.
