Ştiaţi cât de frumoşi sunt seniorii noştri? Ştiaţi că frumuseţea lor se naşte tocmai din anii pe care-i poartă de acum pe umerii obosiţi de grijile unei întregi existenţe? Ştiaţi că ei se mulţumesc cu aproape nimic numai să îşi vadă bolile alinate şi singurătăţile alungate ?
Dar frumuseţea acestor fiinţe care cândva au dat viaţă pentru viaţă, este neasemuită tocmai prin sacrificiile făcute de ei în atâta amar de ani cât poate cuprinde dragostea lor de copii şi nepoţi, niciodată secată. Dar bătrânii au lacrimi. Lacrimi de bătrâneţe, lacrimi de neputinţă, lacrimi de îndelungată suferinţă, lacrimi de teamă şi temere că până la urmă, vor pleca şi ei dintre noi, cum o face fiecare muritor.
Într-un bordei am putea spune, şade moş Ion, chiar aşa îl cheamă. De fapt, e o căsuţă micuţă, doar cu o cameră şi o verandă, iar la intrare, o curte la fel de mică, unde bătrânul Rex urlă tot mai sfâşietor când moş Ion plânge singur în cămăruţa pustie de dureri şi de dor. Oraşul Moreni e unul mic, iar aici omul a lucrat o viaţă întreagă la . A venit războiul, a trecut, pe atunci tânărul Ion a scăpat cu viaţă din încrâncenările cu nemţii şi mai apoi s-a căsătorit cu Maria. Şi-a fost nuntă mare-n sat. Au apărut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Iar copiii au crescut. Au plecat din casa mare a părinţilor şi s-au dus care încotro. Timpul nu stă pe loc. Moş Ion a rămas singur singurel, doar cu pensia şi aproape pe drumuri. Şi-a construit singur căsuţa despre care vorbeam mai la început şi acolo îşi petrece restul zilelor. Abia a reuşit să „capete” un televizor alb-negru de la cineva milostiv şi urmăreşte de plictiseală singurele două programe pe care le recepţionează.
Într-o zi, moş Ion a tresărit. A auzit un glas de copil în poartă şi a crezut că în sfârşit, după ani de singurătate, i-au venit nepoţii să-l minuneze cu viaţa şi energia lor. Dar nu a fost să fie. Părăsit de copii şi nepoţi, după ce o viaţă le-a dedicat-o ca să-i facă oameni la casele lor, moş Ion a fost aproape uitat în acea margine de lume. Suspină fericit când soseşte poştăriţa care-i aduce pensia şi zâmbeşte ai spune încrâncenat cu toate ridurile feţei.
Moş Ion e un om bolnav şi foarte bătrân. Nimeni nu-i ştie durerile şi dorul aprig de copii şi nepoţi şi of Doamne, aceştia nu mai sosesc odată… Însă bătrânul său câine, Rex, abia mormăind câte un lătrat obosit, îl veghează. Ochii credinciosului animal nu stau aţintiţi spre poartă pe unde ar putea veni cum se spune duşmanii curţii ci spre camera de unde bătrânul se aude oftând tot mai des şi plângând în nopţile de singurătate interminabile. Câinele ai spune că se întreabă în sinea lui: ” oare va muri? Ce o să fac eu singur, un câine bătrân, nimeni nu mă va dori aşa în curtea lui. Până şi aşa, bolnav, tot îmi aruncă o coajă de pâine şi tot îmi toarnă apă în castron”. Dar moş Ion nu răspunde. Bătrânul îşi mai aşează ochelarii peste chip şi priveşte cuponul de pensie. Într-o seară a fost fericit: au venit cu larmă mare la el în poartă nişte domni bine îmbrăcaţi cu ceva sacoşe pline cu bunătăţi şi medicamente.Îl rugau să voteze nu se ştie ce siglă de partid. O da…..medicamentele…cine să i le mai cumpere? Pe cine să mai roage să meargă până la farmacie? E cale lungă…Copiii…nepoţii…unde s-au dus toţi?
Într-o dimineaţă moş Ion s-a dus afară să ia apă de la pompă. Era iarnă. Ger de crăpau pietrele. Anul 2009. Rex, bătrânul câine, în mod bizar, pentru prima oară nu se mai gudura printre picioarele stăpânului. Îl privea cuminte,întins cu capul pe labele aşezate pe dinainte. Ştia că o să vină cu apă fierbinte ca să-i toarne în castronul cu gheaţă. Dar moş Ion rămase cu mâna înţepenită pe robinet.
Găleata se rostogoli cu apă cu tot în timp ce bătrânul alunecă uşor pe zăpadă. Căzut singur şi părăsit de familie, se gândi la Dumnezeu.
Îi spuse cu voce tare:
– Ia-mă Doamne….
Dar Dumnezeu avea alt plan cu moş Ion. Dintr-o dată se făcu gălăgie şi se auziră ciocănituri în poarta încuiată. Rex lătră vesel, parcă întinerind odată cu vocile care se auzeau. Se rupse lanţul şi câinele alergă spre poartă. Nu era prima oară când sucea cu laba de încuietoarea din lemn. După aproape 10 ani, familia, măcar o parte, se întorcea la moş Ion. Rex îi recunoscuse. Bătrânul zăcea inconştient şi o mână îl trase cu forţă:
– Tată….tată…eşti bine?
Era Viki, fata, de acum şi ea la vreo cincizeci de ani. În spatele ei, doi tineri priveau uimiţi căsuţa moşului.
Moş Ion se dezmetici cu greu din ameţeală. Privi în jurul său şi murmură:
-AŢI VENIT? DE CÂND VĂ AŞTEPTAM…să aveţi grijă de Rex.
În acea clipă câinele urlă îndelung, privind spre cerul senin, dar care părea să îşi ceară ultimul tribut. Pe chipul bătrânului se scurse o lacrimă şi apoi alta…şi alta…copii şi nepoţi îl priveau înmărmuriţi. Îl uitaseră prea devreme şi sosiseră prea târziu.
Moş Ion încetă să mai plângă. Ultimele lacrimi de viaţă tocmai se scurseseră din trupul său de acum fără suflare. Muri necăjit de aşteptare şi fericit că totuşi, Dumnezeu nu îl lăsase singur în cea din urmă clipă.
